Următoarea zi avea să ne ducă la Castelul Schillingsfürst. Ne doream foarte mult să vedem castelul. Dar, mai ales, voiam să vedem păsările de pradă.
O zi la Castelul Schillingsfürst
Auzisem despre reprezentațiile de la Fürstlicher Falkenhof și eram nerăbdători să le vedem.
Mai avuseserăm parte de asemenea spectacole.
La Klagenfurt.
Și la Castelul Hohenwerfen, unde am trăit o experiență pe care am povestit-o deja într-un alt articol de pe blog.
Pentru mine, astfel de demonstrații sunt fascinante.
Să vezi un vultur plutind deasupra ta.
Un șoim care pornește dintr-o singură mișcare.
O bufniță care zboară aproape fără zgomot.
Și apoi să vezi cum pasărea se întoarce la instructor.
Este ceva ce nu vezi în fiecare zi.
Din păcate, la Schillingsfürst urma să avem parte de o surpriză.
Reprezentațiile nu se mai țineau.
La momentul vizitei noastre nu știam exact de ce.
Ulterior am aflat că activitatea falconeriei fusese oprită. Administratorul anterior al centrului anunță închiderea definitivă a locației sale de la Schillingsfürst, iar presa locală relata că activitatea era oprită încă din 2025 și că nu fusese găsit un nou operator.
Ne-a părut rău.
Veniserăm în primul rând pentru acest spectacol.
Dar dacă tot eram acolo, am hotărât să vedem castelul.
Drumul spre castel
Am lăsat mașina undeva la poalele dealului.
Mai exact, în apropierea bisericii Kreuzerhöhung.
Dacă am fi știut că nu este foarte aglomerat, am fi mers cu mașina până la parcarea de lângă castel.
Dar nu mai conta.
Aveam să facem puțină mișcare.
Și, la început, chiar a fost plăcut.
Aleea urca ușor spre domeniul castelului.
Copacii de pe margine ofereau umbră.
Din când în când, o adiere de vânt ne mai răcorea.
Soarele începea însă să-și facă simțită prezența.
Știam deja că urma o altă zi foarte călduroasă.
Pe măsură ce ne apropiam, eram tot mai nerăbdători.
Până când am ajuns la poarta de acces.
Și aici…
Surpriză!
Poarta era închisă.
Programul afișat la fața locului nu mai corespundea cu cel pe care îl verificasem acasă.
Noi plecaserăm de acasă cu informațiile respective.
Și ne bazaserăm pe ele.
Am rămas acolo.
Ce altceva puteam face?
Problema era că mai erau aproape două ore până la ora anunțată pentru deschidere.
Iar noi veniserăm special pentru spectacolul cu păsările.
Spectacol care nu se mai ținea.
În cele din urmă, a apărut o mașină.
Porțile s-au deschis.
Și au rămas deschise.
Ne-am privit.
Nu era aproape nimeni.
Așa că, puțin timizi, am pornit încet spre castel.
Un domeniu aproape pustiu
După aproximativ zece minute am ajuns mai aproape de castel.
Am făcut fotografii.
Am filmat.
Am privit împrejurimile.
Am trecut pe lângă vechile spații ale falconeriei.
Cuștile păsărilor erau goale.
Priveliștea avea ceva trist.
Ne-am fi așteptat la mai multă animație.
La oameni.
La copii.
La păsări.
La zgomotul specific unui loc unde se desfășoară spectacole.
Dar era liniște.
Și chiar domeniul părea mai puțin îngrijit decât ne așteptam.
Ne-am obișnuit în călătoria noastră cu grădini impecabile.
Flori aranjate cu grijă.
Peluze îngrijite.
Aleile curate.
Aici lucrurile păreau diferite.
Florile erau puține.
Totuși, câteva statui ne-au atras atenția.
Lumina soarelui trecea printre crengile copacilor.
Umbrele se așezau peste sculpturi.
În anumite momente, aveai impresia că cineva le luminase special pentru o fotografie.
Am profitat.
Aparatul foto nu a stat prea mult în geantă.
Unde erau toți vizitatorii?
Pe aleea spre castel am întâlnit foarte puțini oameni.
Doi bicicliști.
O pereche ceva mai în vârstă decât noi.
Și cam atât.
Ne așteptam la mult mai mult.
Poate că lipsa spectacolelor schimbase complet atmosfera.
Din experiențele pe care le avuseserăm la alte castele, știm cât de mulți oameni vin pentru asemenea reprezentații.
Mai ales familii cu copii.
La Hohenwerfen, de exemplu, spectacolele cu păsări de pradă transformau vizita într-un adevărat eveniment.
La Schillingsfürst nu mai era aceeași poveste.
Am ajuns în curtea interioară.
Din nou fotografii.
Din nou filmări.
Apoi am observat că ușa castelului era deschisă.
Am intrat.
Și aici începea partea care avea să ne placă mult mai mult decât ne așteptam.
Muzeul Legiunii Străine
La scurt timp au mai apărut câțiva vizitatori.
A venit și ghidul.
Am cumpărat biletele și am pornit în urma lui.
Prima oprire a fost la parter.
Aici se află Muzeul Legiunii Străine Franceze.
Este un muzeu cu o poveste aparte.
De fapt, Schillingsfürst are o legătură istorică directă cu originile Legiunii Străine.
În 1791, pe locul unde se află astăzi Schlosscafé, a fost formată Légion Mirabeau din emigranți francezi și mercenari recrutați pentru cauza contrarevoluționară.
Din această formațiune avea să se dezvolte Regimentul Hohenlohe.
Iar în 1831 lua naștere Legiunea Străină Franceză.
Muzeul de aici este prezentat drept singurul muzeu oficial al Legiunii Străine Franceze din afara Franței.
În vitrine sunt expuse uniforme.
Arme.
Decorații.
Ordine.
Fotografii.
Documente.
Trofee.
Echipamente.
Multe dintre obiecte provin din colecții particulare și de la foști legionari germani. Muzeul a fost inițiat de localnicii Siegbert Holter și Johannes Munique și a fost inaugurat în 2015.
Pentru noi a fost o descoperire neașteptată.
Veniserăm pentru păsări.
Și am ajuns să descoperim o parte importantă din istoria militară franco-germană.
Urcăm în lumea familiei Hohenlohe
După muzeul Legiunii am urcat la etaj.
Aici ghidul ne-a explicat, în limba germană, istoria obiectelor pe care le vedeam.
Din păcate, noi nu puteam înțelege tot.
Dar multe lucruri puteau fi descoperite și fără explicații.
Portrete.
Uniforme.
Decorații.
Obiecte personale.
Mobilier.
Vitrine.
Și, bineînțeles, încăperile istorice ale familiei Hohenlohe-Schillingsfürst.
Muzeul păstrează mobilier original, veselă, tablouri, uniforme și alte obiecte legate de familia princiară.
Și atunci am început să înțelegem că adevărata poveste a castelului era în interior.
Scara și coridoarele castelului
Prima impresie o oferea chiar scara.
Scara nordică este bogat decorată cu stuc.
Ornamentele au fost realizate de frații Gabriele și Francesco Gabrieli, în perioada construirii castelului, în jurul anilor 1730–1740.
Stucaturile includ bandelwerk și reprezentări alegorice.
Balustrada din fier forjat continuă aceeași idee decorativă.
Am urcat încet.
Nu doar pentru că era interesant.
Ci și pentru că trebuia să privim.
În astfel de locuri nu trebuie să te grăbești.
Fiecare colț poate ascunde un detaliu.
Coridorul de vest – galeria familiei
Am ajuns apoi în Westgang, coridorul de vest.
Este, practic, o galerie a familiei Hohenlohe-Schillingsfürst.
Pe pereți se află numeroase portrete.
Amintiri.
Obiecte personale.
Uniforme.
Decorații.
Printre exponate se găsesc și obiecte legate de activitatea politică a prințului Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfürst.
Începusem să ne dăm seama că nu vizitam doar un castel.
Vizitam o casă care păstrase urmele celor care locuiseră în ea.
Salonul doamnelor
A urmat Damensalon.
Salonul doamnelor.
Camera are tonuri de roz vechi.
A fost locuită până la sfârșitul vieții de principesa Rosa.
Dar cel mai mult atrage atenția tavanul.
Stucatura este bogată.
Apare celebrul Bandelwerk.
Printre ornamente sunt reprezentate și mici personaje, putti.
Totul este delicat.
Elegant.
Și foarte diferit de camerele moderne cu care suntem obișnuiți astăzi.
Salonul roșu
Apoi am intrat în Roter Salon.
Salonul roșu.
Era salonul destinat domnilor.
A fost cunoscut și ca salon de fumat.
În centrul încăperii se află un obiect care atrage imediat privirea.
O sobă frumoasă, realizată de celebra manufactură de porțelan Nymphenburg.
Oglinzile mari ocupă și ele un loc important.
Au rame masive.
Sculptate.
Aurite.
Și dau încăperii o eleganță aparte.
Salonul de biliard
A urmat sala de biliard.
Aici se află o piesă cu adevărat interesantă.
Masa de biliard a fost realizată de casa Schleiffer din Strasbourg.
Pe ea apare blazonul familiei Hohenlohe.
Doi leoparzi.
Deasupra se află deviza familiei:
„Ex flammis orior”.
„Din flăcări mă ridic.”
Simbolul este Phoenixul.
Pasărea care renaște din propria cenușă.
Se presupune că masa a fost cumpărată de Chlodwig în perioada în care acesta a fost guvernator al Reichsland Elsass-Lothringen, cu Strasbourg drept centru administrativ.
Și aici am mai descoperit un detaliu.
Pânza care acoperă masa este o broderie turcească din argint, datată în jurul anului 1700.
Salonul de recepție – camera care ne-a impresionat
A urmat salonul de recepție.
Sau Gobelin-Salon.
Este considerat cel mai somptuos dintre spațiile muzeului.
Și înțelegem de ce.
Pardoseala este o adevărată operă de artă.
Este realizată din mai multe tipuri de lemn prețios.
În intarsii apar lei.
Câini.
Plante.
Ornamente.
Bandelwerk.
Totul este lucrat cu o precizie incredibilă.
Autorul multora dintre aceste pardoseli și piese de mobilier a fost Carl Maximilian Mattern, unul dintre cei mai importanți creatori de mobilier din Franconia în epoca sa.
Aici am început să privim și podeaua.
Nu doar pereții.
Pentru că fiecare pas dezvăluia un alt detaliu.
Sufrageria și porțelanul de Meissen
Am intrat apoi în sufragerie.
Aici atenția ne-a fost atrasă de porțelan.
Multe obiecte provin de la manufactura Meissen.
Farfurii.
Candelabre.
Vaze.
Etajere.
Boluri.
Figurine.
Pe mobilier se afla și o colecție de pahare.
Unele proveneau din Boemia.
În acea perioadă, Boemia era una dintre regiunile importante ale producției de sticlă fină.
Camera are și un tapet textil de culoare roșu închis.
Pe tavan sunt reprezentate scene biblice din Vechiul Testament.
Și aici pardoseala este o intarsie originală.
De fapt, toate pardoselile castelului s-au păstrat în stare originală, datând din perioada construirii castelului, în jurul anilor 1730.
Biroul prințului Chlodwig
Ultima încăpere avea să fie, pentru mine, cea mai interesantă.
Biroul prințului Chlodwig.
Este cea mai mică încăpere dintre cele vizitate.
Dar tocmai acest lucru îi dă un aer aparte.
Este intimă.
Calmă.
Și, mai ales, încărcată de istorie.
Camera a fost păstrată după moartea lui Chlodwig, în 1901.
Practic, a rămas neschimbată.
Aici se află obiecte care au aparținut activității sale.
Pe birou se păstrează documente și obiecte legate de viața sa publică.
Tavanul este decorat cu stuc.
Apar medalioane.
Instrumente muzicale.
Putti.
Deasupra atârnă un candelabru venețian din sticlă.
Dar poate cel mai impresionant lucru este din nou podeaua.
Este considerată cea mai fină pardoseală din castel.
Intarsia este realizată cu motive geometrice, panglici, grilaje și mici piramide decorative.
Mi-am imaginat pentru câteva secunde cum trebuie să fi fost să stai aici.
În liniștea castelului.
Cu acea priveliște spre ținutul Franconiei.
Și să iei decizii care puteau influența o țară întreagă.
Franz Liszt, oaspetele castelului
Castelul păstrează astăzi un „Liszt-Zimmer”, o cameră dedicată acestei legături.
Aici se găsesc documente, obiecte, imagini și amintiri care vorbesc despre relația dintre Franz Liszt și familia Hohenlohe-Schillingsfürst.
Legătura familiei cu Liszt a fost întărită și printr-o căsătorie: în 1859, prințul Constantin zu Hohenlohe-Schillingsfürst s-a căsătorit cu Marie zu Sayn-Wittgenstein, fiica lui Carolyne zu Sayn-Wittgenstein, femeia care i-a fost alături lui Liszt timp de mulți ani.
Pentru mine, camera Liszt a fost mai mult decât încă o încăpere a muzeului. A adăugat o altă dimensiune poveștii castelului.
Până atunci descoperisem aici prinți, cardinali, oameni politici, obiecte de familie și colecții.
Acum descopeream și urma unui mare artist care, cu muzica sa, a făcut să vorbească despre el o întreagă Europă.
Iar astăzi, memoria lui Franz Liszt este păstrată în continuare la Schillingsfürst, inclusiv prin evenimentele muzicale organizate în castel.
Locul în care Liszt a fost cândva oaspete continuă astfel să fie legat de muzica lui.
O vizită pe care nu o planificasem astfel
Când am plecat de acasă, păsările de pradă erau principalul motiv pentru care voiam să ajungem la Schillingsfürst.
Nu am avut parte de spectacol.
Și ne-a părut rău.
Dar vizita nu a fost pierdută.
Dimpotrivă.
Am descoperit un castel cu o istorie bogată.
Am văzut încăperi păstrate cu mobilier și obiecte originale.
Am aflat despre familia Hohenlohe.
Am descoperit legătura neașteptată dintre Schillingsfürst și Legiunea Străină Franceză.
Și am pășit în biroul în care prințul Chlodwig își desfășura activitatea.
Iar undeva, în spatele castelului, rămâneau cuștile goale ale păsărilor.
Pentru noi au fost poate cea mai vizibilă amintire a motivului pentru care veniserăm.
Dar și o lecție simplă de călătorie.
Uneori pleci să vezi un lucru.
Și ajungi să descoperi cu totul altceva.
Iar la Schillingsfürst exact asta ni s-a întâmplat.
