În ultima zi pe care aveam să o petrecem în Gamburg am fost la Miltenberg și Wildpark Bad Mergentheim. Timpul trecuse mult prea repede.
Ultima noastră zi la Gamburg
În fiecare zi plecaserăm dimineața. Ne întorceam seara. Mereu cu aparatul foto, camera de filmat și dorința de a mai descoperi ceva.
Pentru această ultimă zi aveam două obiective.
Wildpark Bad Mergentheim și Miltenberg.
Mai întâi am ales parcul natural.
Aveam nevoie și de puțină natură.
După atâtea orașe, străzi, case, castele și piețe istorice, ne doream să vedem și altceva.
Animale.
Pădure.
Liniște.
Aer curat.
Wildpark Bad Mergentheim
Ziua se anunța din nou foarte caldă.
De fapt, toate zilele petrecute în această zonă fuseseră neobișnuit de călduroase.
Nu ne-a părut rău.
Dimpotrivă.
Ne-am bucurat că vremea a ținut cu noi.
Dacă ar fi plouat sau ar fi fost frig, multe dintre locurile pe care le-am vizitat nu le-am fi putut savura la fel.
Oamenii cu care am stat de vorbă ne spuneau că nu mai avuseseră de mult o perioadă atât de călduroasă.
Pentru noi, cei obișnuiți cu verile fierbinți de acasă, temperatura nu a fost chiar o tragedie.
Dar aveam să descoperim că animalele nu gândeau la fel.
Am ajuns la Wildpark destul de devreme.
La aproximativ un sfert de oră după deschidere.
Și am avut prima surpriză.
Parcarea era aproape plină.
Am găsit destul de greu un loc.
Semn că nu eram singurii care avuseseră ideea de a ajunge de dimineață.
De la parcare până la intrare am mers prin pădure.
În jurul nostru erau familii cu copii, oameni cu căței și părinți cu copii în cărucioare.
La casa de bilete era coadă.
Nu am stat însă foarte mult.
Am primit harta parcului.
Era numerotată.
La fiecare număr apărea și imaginea animalului pe care urma să-l întâlnim.
Singurul inconvenient pentru noi era că informațiile erau în limba germană.
Chiar dacă recunoști majoritatea animalelor, rămâne întotdeauna o mică nesiguranță.
Așa că am pornit la drum.
Când căldura schimbă comportamentul animalelor
Traseul era bine amenajat.
Mergeam dintr-un punct în altul.
Copiii erau cei mai încântați.
La intrare se puteau cumpăra boabe de porumb special pregătite pentru hrănirea anumitor animale.
Iar cei mici erau foarte bucuroși să le ofere.
Noi am fi vrut însă să vedem cât mai multe animale.
Aici am avut parte de o mică dezamăgire.
Nu din cauza parcului.
Nu din cauza amenajării.
Ci din cauza căldurii.
Animalele știau mult mai bine decât noi unde era răcoare.
Majoritatea se retrăseseră la umbră.
Unele erau aproape imposibil de văzut.
Altele stăteau ascunse în locurile lor preferate.
Am văzut totuși destule.
Am întâlnit cerbi și ciute.
Am văzut elani.
Ne-a atras atenția și celebra haită de lupi.
Am fotografiat cât am putut.
Dar și lupii preferau umbra.
Apoi am avut parte de un moment foarte simpatic.
O vidră se plimba prin zona ei.
Intra în apă.
Ieșea.
Prindea un pește.
Apoi se retrăgea pe mal și îl mânca.
După care o lua de la capăt.
Era imposibil să nu stai să o privești.
Am mai văzut vulturi, deși și aceștia preferau să stea la umbră.
Vulpea arctică ne-a atras atenția prin aspectul ei aparte.
Am întâlnit și barza neagră, o pasăre spectaculoasă și mult mai discretă decât barza albă pe care o vedem atât de des la noi.
Parcul este cunoscut pentru spațiile sale mari și pentru faptul că multe animale pot fi observate în condiții apropiate de habitatul lor natural.
Tocmai de aceea uneori trebuie să ai răbdare.
Sau să ai noroc.
În ziua aceea noi nu am avut chiar atât de mult noroc.
Soarele era prea puternic.
O pauză la umbră în Wildpark
La mijlocul traseului am ajuns într-un fel de mic crâng amenajat.
Acolo erau mese și scaune.
Era și un loc de joacă pentru copii.
Se putea cumpăra ceva de mâncat și de băut.
Existau și toalete foarte bine amenajate.
Inclusiv pentru părinții care aveau nevoie să-și schimbe copiii.
Noi ne-am oprit.
Aveam nevoie de o pauză.
Am comandat câte un suc de lămâie cu portocală.
Rece.
Exact ce ne trebuia.
Ne-a revigorat imediat.
Am luat și câte un Brezel, mai mult de poftă.
După câteva minute ne-am ridicat.
Mai aveam de parcurs traseul.
Am mărit puțin pasul.
Voiam să ajungem la mașină
Cu gândul la Miltenberg
Pe măsură ce înaintam, îmi părea puțin rău că nu făcuserăm invers.
Poate că ar fi fost mai bine să mergem mai întâi la Miltenberg.
Acolo urma să găsim exact ceea ce ne plăcea nouă.
Case vechi.
Străzi.
Fachwerk.
Castel.
Mainul.
Restaurante.
Și multă istorie.
Nu regretam că veniserăm la Wildpark.
Ne plac foarte mult animalele.
Dar nu ne dăduserăm seama înainte că, pe o asemenea căldură, multe dintre ele aveau să stea ascunse.
Așa că am plecat puțin dezamăgiți.
Dar și cu gândul la următoarea destinație.
Miltenberg.
Drumul până acolo avea să dureze aproximativ o oră.
Și, bineînțeles, înainte să plecăm ne căutasem deja o parcare.
Nu voiam să pierdem timpul căutând un loc după ce ajungeam.
Miltenberg, orașul de pe Main
Am ales Parkhaus Altstadt.
Era acoperit.
Era aproape de centrul vechi.
Și, din câte ne-am dat seama, nici prețul nu era exagerat.
Am lăsat mașina și am pornit spre oraș.
La un moment dat am rugat pe cineva să ne spună în ce direcție trebuie să mergem.
Voiam să ajungem în centrul vechi și apoi la castel.
Omul ne-a dat un sfat foarte bun.
Să mergem mai întâi pe strada principală.
Să nu ne grăbim.
Să urcăm apoi spre castel.
Iar la întoarcere să ieșim de pe Hauptstraße și să mergem pe lângă Main.
Așa am făcut.
De la parcare până la intrarea în orașul vechi am avut aproximativ zece minute de mers.
Și apoi am văzut-o.
Würzburger Tor.
Poarta impunătoare care ne anunța că intrăm în orașul vechi.
Am trecut pe sub ea.
Și am intrat în lumea lui Miltenberg.
Hauptstraße, strada care pare desprinsă dintr-o poveste
Am luat-o încet pe Hauptstraße.
Și bine am făcut.
Miltenberg nu este un oraș în care să te grăbești.
Trebuie să te uiți în jur.
Să ridici ochii.
Să privești fațadele.
Să observi detaliile.
De-o parte și de alta se înșirau case colorate.
Multe dintre ele aveau spectaculoase structuri din lemn, specifice arhitecturii Fachwerk.
Unele erau înguste și înalte.
Altele aveau fațade bogat decorate.
Grinzile formau adevărate desene geometrice.
La parter erau magazine.
Cafenele.
Restaurante.
Terase.
Pe stradă era forfotă.
Unele erau înguste și înalte.
Altele aveau fațade bogat decorate.
Grinzile formau adevărate desene geometrice.
La parter erau magazine.
Cafenele.
Restaurante.
Terase.
Pe stradă era forfotă.
Fotografia era aproape obligatorie la fiecare câțiva metri.
Dintr-o fotografie în alta.
Dintr-o filmare în alta.
Dintr-o oprire în alta.
Și, încet, încet, am început să urcăm spre castel.
Miltenburg și panorama asupra Mainului
Castelul Miltenberg, cunoscut sub numele de Mildenburg, se află deasupra orașului.
Fortificația a fost construită în secolul al XII-lea.
În jurul anului 1200 a intrat în posesia arhiepiscopilor de Mainz.
A avut și rol strategic.
A servit inclusiv pentru controlul zonei și ca punct vamal.
Urcarea nu a fost tocmai ușoară.
Mai ales după căldura de la Wildpark.
Dar noi avem un avantaj.
Ne oprim des pentru fotografii.
Așa că fiecare pauză devenea utilă.
Mai făceam o fotografie.
Mai filmam ceva.
Ne uitam înapoi spre oraș.
Și mai urcam câțiva metri.
Când am ajuns sus, ne interesa în primul rând panorama.
Și nu ne-a dezamăgit.
Orașul se întindea jos.
Mainul șerpuia prin vale.
Dealurile înconjurau localitatea.
Iar de sus înțelegeai mult mai bine de ce Miltenberg a fost un loc important de-a lungul istoriei.
Astăzi, în Mildenburg există Museum Burg Miltenberg. Muzeul prezintă istoria castelului și combină arta modernă cu icoane grecești și rusești. Există și o colecție importantă de icoane românești pictate pe sticlă. Turnul de aproape 800 de ani oferă, la rândul său, o panoramă spectaculoasă asupra văii Mainului.
Noi însă am ales să nu intrăm.
Poate că un iubitor de artă ar fi regretat.
Noi veniserăm mai ales pentru oraș și pentru priveliște.
Și, sincer, după cât mersesem în acea zi, panorama de sus era exact ceea ce ne doream.
Schnatterloch și casele din lemn
La coborâre am început să privim orașul cu alți ochi.
Am ajuns din nou spre centrul vechi.
Una dintre cele mai frumoase zone este Schnatterloch, piața istorică din centrul orașului.
Fântâna renascentistă din 1583 și casele Fachwerk care o înconjoară formează unul dintre cele mai fotografiate ansambluri din Miltenberg.
Miltenberg mai are însă multe alte locuri care merită văzute.
Altes Rathaus, vechea primărie.
St. Jakobus, biserica parohială.
Mainbrücke, podul peste Main.
Mainzer Tor.
Schwarzviertel.
Muzeul orașului.
Și, bineînțeles, Gasthaus zum Riesen.
Noi aveam însă o altă misiune.
Ne era foame.
O masă la Gasthaus zum Riesen
Auziserăm despre Gasthaus zum Riesen.
Și ne-am spus că dacă tot suntem în Miltenberg, trebuie să încercăm ceva tradițional.
Riesen este prezentat oficial ca cel mai vechi han din Germania. Istoria locului merge mult în urmă, iar prima mențiune documentară sigură datează din 1411. Clădirea pe care o vedem astăzi este în principal o construcție renascentistă din 1590, ridicată pe structuri mai vechi.
De-a lungul timpului, aici au poposit și oameni importanți.
Prinți.
Regi.
Împărați.
Dregători.
Astăzi, locul este un restaurant tradițional francon.
Și are exact atmosfera aceea pe care o cauți într-un astfel de oraș.
Când am ajuns, am avut din nou noroc.
Foarte mult noroc.
Toate mesele erau ocupate.
Și terasa era plină.
Și în interior era plin.
Ne uitam după o masă.
Tocmai atunci cineva terminase.
Ne-am așezat imediat.
Nu-i frumos.
Dar e sănătos!
Am zâmbit și ne-am bucurat că am găsit loc.
Am deschis meniul.
Voiam ceva tradițional.
Am întrebat-o pe tânăra care ne servea ce ne recomandă.
Am ales un preparat din bucătăria locală, cu friptură, găluște și sos, alături de bere.
Bayerischer Schweinebraten, o friptură de porc în stil bavarez, servită cu sos de bere neagră, varză roșie și găluște de pâine făcute în casă, numite Semmelknödel.
Porția era generoasă. Carnea fragedă, sosul avea acel gust intens de bere neagră, iar găluștele au completat foarte bine preparatul. Varza roșie, ușor dulce-acrișoară, a fost garnitura care a legat toate aromele. Pentru noi a fost exact genul de masă pe care o căutam după o zi atât de lungă. Simplă, tradițională și foarte sățioasă.
O scurtă ploaie de vară
În timp ce mâncam, s-a întâmplat ceva ce aveam să primim cu mare bucurie.
A început să plouă.
Un nor rătăcit s-a oprit deasupra orașului.
Și și-a scuturat puțin apa peste Miltenberg.
Noi eram protejați.
Mesele erau acoperite de umbrele mari.
Am continuat să mâncăm.
Afară era încă foarte cald.
Ploaia însă a răcorit puțin aerul.
A fost una dintre acele ploi scurte de vară.
Apare din senin.
Udă străzile.
Răcorește pietrele.
Și pleacă aproape la fel de repede cum a venit.
După masă, ploaia se oprise.
Era momentul să urmăm și ultimul sfat primit în acea zi.
O plimbare pe malul Mainului
Am ieșit de pe Hauptstraße.
Am luat-o spre Mainstraße.
Strada merge paralel cu râul.
Am mers încet spre mașină.
De data aceasta nu ne mai grăbeam.
Orașul îl văzuserăm.
Castelul îl văzuserăm.
Mâncaserăm.
Și ploaia mai potolise puțin căldura.
Am mers pe lângă Main.
Priveam apa.
Priveam clădirile.
Priveam oamenii.
Și parcă încercam să păstrăm cât mai mult din acea ultimă zi.
Sfârșitul unei săptămâni la Gamburg
Am ajuns la mașină.
Ne aștepta drumul spre Gamburg.
Dar de data aceasta, urma să facem ceva ce nu ne plăcea prea mult.
Bagajele.
A doua zi trebuia să plecăm.
Se termina o etapă.
Gamburg fusese casa noastră timp de o săptămână.
De acolo plecaserăm în fiecare dimineață.
Ne întorseserăm în fiecare seară.
Văzuserăm castele.
Orașe.
Sate.
Râuri.
Grădini.
Animale.
Am cunoscut oameni.
Am stat la masă cu localnici.
Am băut bere.
Am mâncat mâncare tradițională.
Am fotografiat până când cardurile aproape că ne spuneau să ne oprim.
Și am filmat.
Mult.
Dar mai presus de toate, ne-am simțit bine.
Ne-am bucurat de fiecare zi.
O despărțire cu gust de început
Era păcat că plecam.
Dar în același timp eram bucuroși.
Pentru că aventura nu se termina.
Urma să plecăm spre Botzenweiler.
Acolo ne aștepta o altă pensiune.
O altă gazdă.
Alte orașe.
Alte castele.
Alte drumuri.
Și încă o săptămână în care aveam să descoperim o altă parte a Germaniei.
Așa că am pus bagajele în mașină.
Am mai privit o dată spre locul în care stătusem.
Și am plecat.
Cu puțină tristețe.
Dar cu multă nerăbdare.
Pentru că un drum frumos nu se termină atunci când pleci dintr-un loc.
Se termină abia atunci când nu mai ai unde să mergi.
Iar noi mai aveam încă multe locuri de descoperit.
