Am vizitat Castelul Gamburg și am descoperit o cetate medievală locuită, fresce vechi de secole, o grădină liniștită și oameni care păstrează tradițiile locului.
O după-amiază la Castelul Gamburg
Era sâmbătă, 25 iulie.
Ne întorseserăm de la Wertheim. Ziua fusese lungă. Dar mai aveam un obiectiv.
Castelul din Gamburg.
Dacă nu mergeam atunci, riscam să nu-l mai putem vizita.
A doua zi aveam în program Miltenberg. Luni urma să plecăm spre Botzenweiler. Acolo ne aștepta o nouă gazdă. Urma să ne mutăm la pensiunea Ferienbeielke.
Așa că sâmbăta aceea era ultima noastră ocazie.
Ajunși la pensiune ne-am schimbat.
Aveam pregătite de acasă haine potrivite pentru vizita la castel.
Nu era o simplă oprire de câteva minute.
Voiam să ne bucurăm de ea.
Castelul Gamburg se afla la numai aproximativ trei kilometri de locul unde eram cazați. Se vedea de altfel de la distanță. Stătea liniștit pe deal și domina valea Tauberului.
Am fi putut merge pe jos.
Dar afară era foarte cald.
Așa că am luat mașina.
Castelul Gamburg, un castel privat încă locuit
Înainte de plecare, gazda noastră, Frau Renate, ne-a povestit câteva lucruri despre Castelul Gamburg.
Ne-a spus cine este proprietarul.
Ne-a spus și că îl cunoaște pe acesta și familia sa.
Ne-a povestit că doamna care locuiește acolo este originară din Franța.
Informația ne-a stârnit curiozitatea.
Până atunci văzuserăm multe castele.
Unele erau muzee.
Altele erau administrate de stat.
Dar Castelul Gamburg era altceva.
Era încă o casă.
O casă în care trăia o familie.
Și urma să intrăm în casa lor.
Castelul Gamburg are o istorie care începe în secolul al XII-lea. A fost ridicat la mijlocul anilor 1100 ca fortificație a Arhiepiscopiei de Mainz. Prima mențiune documentară importantă este din 1157, când Beringer von Gamburg a primit castelul ca feudă de la arhiepiscopul de Mainz.
De-a lungul secolelor, castelul a trecut prin mâinile mai multor familii nobiliare.
În 1546, Eberhard Rüdt von Collenberg a dobândit castelul printr-un schimb cu arhiepiscopul de Mainz.
Au urmat apoi familiile von Hattstein, Brendel von Homburg, von Kronberg, von Dalberg, von Ingelheim și von Westerholt-Gysenberg.
În 1980, Gamburg a fost cumpărată de familia von Mallinckrodt.
Și aici începe un capitol foarte interesant.
O familie care a salvat Castelul Gamburg
Când familia von Mallinckrodt a cumpărat castelul, acesta se afla într-o stare foarte proastă.
Nu era deloc imaginea romantică pe care o vedem astăzi.
Au urmat ani de muncă.
Restaurare.
Cercetare.
Investiții.
Și multă răbdare.
Familia a transformat treptat castelul într-un loc care putea fi din nou locuit și vizitat.
Mai mult decât atât, castelul nu a fost transformat într-un muzeu rece.
Familia locuiește în continuare aici.
Chiar site-ul oficial al castelului spune că Gamburg este înainte de toate, o locuință privată. Spațiile deschise publicului continuă să fie folosite de familie în viața de zi cu zi.
Asta aveam să simțim și noi.
Dar încă nu știam cât de mult.
Doamna de la poartă
Am ajuns la castel.
La poartă ne-a întâmpinat o doamnă.
Ne-a primit firesc.
Fără atmosfera aceea pe care o simți uneori la intrarea într-un muzeu.
Mai târziu aveam să aflăm că doamna care ne întâmpinase era chiar baroneasa care locuia în castel.
Am avut un mic moment de surpriză.
Până atunci văzuserăm castele.
Acum eram primiți de proprietara unuia.
Și totul părea foarte natural.
Ne-am plimbat prin curte.
Am privit zidurile.
Am fotografiat.
Apoi am intrat în camerele în care aveam permisiunea să vizităm.
Camere simple, dar pline de viață
Ce m-a impresionat cel mai mult în interior nu a fost opulența.
Din contră.
Simplitatea.
Camerele nu mi s-au părut încărcate.
Nu erau pline de vitrine și obiecte puse acolo doar pentru a fi admirate.
Erau camere care păreau să fi avut o viață.
Mobilierul era așezat firesc.
Decorul era discret.
Și tocmai acest lucru m-a făcut să mă uit mai atent.
Aveam senzația că timpul s-a întors cu sute de ani.
Parcă te așteptai să apară de undeva un conte.
O contesă.
Un servitor.
Cineva de la curte.
Fiecare cu treaba lui.
Parcă îi vedeam îmbrăcați în hainele acelor vremuri.
Parcă auzeam caii.
Nechezatul lor.
Zgomotul copitelor.
Și apoi caii intrând în galop în curtea castelului.
Poate că imaginația mea a mers prea departe.
Dar un astfel de loc exact asta îți provoacă.
Te face să-ți imaginezi trecutul.
Frescele Barbarossa – comoara ascunsă sub tencuială
Și apoi am aflat povestea celei mai importante comori a Castelului Gamburg.
În 1986, în timpul lucrărilor de restaurare, Hans-Georg von Mallinckrodt junior a descoperit sub tencuială picturi murale medievale.
Era o descoperire extraordinară.
Picturile datează din jurul anului 1200.
Ele reprezintă scene legate de cruciada împăratului Friedrich Barbarossa, din 1189–1190.
Frescele sunt considerate cele mai vechi picturi murale profane de acest tip păstrate la nord de Alpi. Mai mult, reprezintă singura decorație originală păstrată a unui asemenea „Rittersaal” medieval.
Aici istoria devine aproape palpabilă.
Nu mai vorbim doar despre ziduri vechi.
Vorbim despre oameni care au trăit aici.
Despre cavaleri.
Despre împărat.
Despre călătorii și războaie.
Despre o lume medievală pe care pictorii au încercat să o păstreze pe zidurile castelului.
Și toate acestea au stat ascunse timp de secole.
Sub tencuială.
Până când cineva le-a descoperit.
O privire în curtea Castelului Gamburg
Pe măsură ce vizita noastră continua, am realizat cât de diferit este Gamburg față de castelele transformate complet în obiective turistice.
Aici nu aveai impresia că familia plecase cu sute de ani în urmă.
Dimpotrivă.
Era încă acasă.
Noi eram doar musafirii.
Și acest lucru dădea locului o atmosferă aparte.
Între timp au mai sosit și alți vizitatori.
Nu știu cum se face.
De fiecare dată când mergem undeva, parcă îi tragem după noi.
Râdeam de acest lucru.
Dar ne-am bucurat că și alți oameni aveau ocazia să descopere castelul.
După ce am făcut numeroase fotografii și am filmat, am coborât în curtea castelului.
Acolo erau mese și scaune.
Toate așezate la umbra copacilor.
Și am descoperit o altă surpriză.
Cafea, suc și tort făcut în casă
Ne-am așezat la o masă.
Am comandat două cafele, un suc și tort.
Dar nu era un tort obișnuit cumpărat de la o cofetărie.
Tortul și prăjiturile erau făcute în casă.
Fuseseră pregătite de persoane apropiate gazdelor și aduse aici.
Totul era proaspăt.
Totul avea gustul acela de desert făcut acasă.
Probabil că acesta era și obiceiul locului.
La intrare nu plătiseși o taxă în sensul obișnuit al cuvântului.
În schimb puteai să consumi ceva.
Mi s-a părut un mod foarte ingenios de a primi vizitatorii.
Și în același timp, de a le oferi ceva care să prelungească experiența.
Nu intri.
Vezi.
Pleci…
Stai puțin.
Bei o cafea.
Mănânci o prăjitură.
Privești curtea.
Vorbești.
Și parcă devii pentru o clipă parte din loc.
O conversație în franceză
A urmat un moment pe care nu îl voi uita.
Soția mea Viorica, mai știe limba franceză. Am învațat-o în școala primară.
Așa că a putut să stea de vorbă cu doamna baroneasă în limba acesteia.
I-a transmis urările noastre.
I-a spus și că suntem cazați la Frau Renate, care o salută prin noi.
A fost o conversație simplă.
Dar pentru noi a însemnat mult.
Nu în fiecare zi ai ocazia să stai de vorbă cu proprietara unui castel medieval în care familia ei locuiește de câteva decenii.
Și nu în fiecare zi ajungi într-un astfel de loc fără să simți că ești într-un muzeu.
Grădina din spatele castelului
După cafea și tort am vrut să vedem și grădina.
Am trecut în spatele castelului.
Era mai mică decât cele pe care le văzuserăm la Weikersheim.
Dar era plăcută.
Discretă.
Un loc în care puteai să stai la umbră și să te relaxezi.
Căldura își făcuse însă simțită prezența.
Soarele uscase iarba și unele dintre plante.
Chiar dacă erau udate cât de cât, vremea foarte caldă își spusese cuvântul.
Nu am lăsat însă acest lucru să ne strice impresia.
Nu veniserăm să vedem o grădină perfectă.
Veniserăm să vedem Castelul Gamburg.
Și Gamburg ne cucerise deja.
Castelul care ne-a vegheat o săptămână
Când am plecat m-am uitat încă o dată spre castel.
Timp de o săptămână îl priviserăm aproape în fiecare zi.
Stătea acolo sus pe colină.
Liniștit.
Deasupra râului Tauber.
Veghea parcă asupra văii.
Dimineața îl vedeam de la distanță.
Seara îl vedeam din nou.
Și fără să ne dăm seama, devenise parte din peisajul nostru zilnic.
Acum îl văzuserăm și din interior.
Și parcă îl înțelegeam altfel.
Nu mai era doar castelul de pe deal.
Era un loc în care trăiseră oameni timp de aproape nouă secole.
Un loc care fusese apărat, modificat, locuit, neglijat și apoi salvat.
Un loc în care încă se locuiește.
Gamburger Sommernacht – o seară printre localnici
Dar ziua noastră nu se terminase.
Am plecat spre Gamburg.
În acea seară avea loc „Gamburger Sommernacht”, în Dorfplatz.
Era o întâlnire a comunității locale.
Oamenii veniseră să stea împreună.
Să vorbească.
Să bea ceva.
Să mănânce.
Să danseze.
Când am ajuns era foarte aglomerat.
Am căutat un loc unde să ne așezăm.
La un moment dat ni s-au întâlnit privirile cu Frau Renate.
Ne-a văzut.
Și ne-a făcut semn să mergem la masa lor.
Era împreună cu soțul ei, Herr Helmut, cu cumnatul și cu alte persoane.
La început nu am vrut să-i deranjăm.
Era masa familiei.
Erau prietenii lor.
Dar au insistat.
Ne-au adus scaune.
Și am rămas.
Un „pahar de vorbă” în trei limbi
Am stat la masă.
Am vorbit în germană.
În engleză.
Cu ajutorul AI Translate.
Cu mâinile.
Cu gesturile.
Și am descoperit ceva foarte simplu.
Până la urmă oamenii se înțeleg.
Am vorbit despre multe lucruri.
Despre Germania.
Despre România.
Despre viața de zi cu zi.
Despre oameni.
Despre familie.
Despre cum este să trăiești într-o comunitate mică.
Și cred că astfel de conversații sunt uneori mai importante decât orice informație citită într-un ghid.
Dacă vrei să înțelegi cu adevărat o țară, trebuie să vorbești cu oamenii care trăiesc acolo.
Cu omul obișnuit.
Cu cel care se trezește dimineața și merge la serviciu.
Cu cel care își face cumpărăturile.
Își plătește facturile.
Își crește copiii.
Își vede vecinii.
Și observă direct ce se întâmplă în jurul lui.
Așa afli cum vede el nivelul de trai.
Ce îl preocupă.
Ce îl bucură.
Ce îl nemulțumește.
Nu doar din știri.
Nu doar din declarațiile politicienilor.
Nu doar din ziare.
Ci direct de la om.
O comunitate care încă știe să fie împreună
Aici am descoperit poate unul dintre cele mai frumoase lucruri din Gamburg.
Comunitatea.
Frau Renate ne-a povestit și ne-a arătat fotografii.
Albume de familie.
Amintiri de la cununia fiicei.
Amintiri de la cununia fiului.
Am văzut invitații.
Am văzut cum erau îmbrăcați oamenii.
Unde au sărbătorit.
Ce au mâncat.
Cum s-au bucurat împreună.
Nu erau doar fotografii.
Era o poveste de familie.
O familie care părea apropiată.
Unită.
O familie care se ajuta.
Care se întâlnea.
Care păstra tradițiile.
Și care avea legături strânse cu oamenii din Gamburg.
Gamburg este o comunitate mică.
Astăzi localitatea are în jur de 600 de locuitori.
Probabil că mulți se cunosc între ei.
Se întâlnesc la astfel de evenimente.
Se ajută.
Cântă împreună.
Petrec împreună.
La Crăciun se întâlnesc și cântă.
La biserică.
Acasă, în jurul bradului.
La Paște, din nou împreună.
Fiecare sărbătoare devine un motiv pentru a fi aproape.
Și privind toate aceste fotografii, nu am putut să nu mă întreb:
Cum de la unii se poate, iar la noi pare atât de greu?
Am lăsat însă întrebarea acolo.
Nu era momentul pentru comparații.
Eram într-o seară frumoasă.
Printre oameni care ne primiseră la masa lor.
Muzică, dans și o seară de vară
În piață cânta un solist.
Avea chitara în brațe.
Cânta și vocal.
Repertoriul era foarte bogat.
A schimbat mai multe stiluri și melodii.
Oamenii au început să se ridice de la mese.
Unii dansau.
Alții cântau.
Alții doar priveau și zâmbeau.
Noi ne-am lăsat prinși de atmosferă.
Nu mai conta că eram străini.
Nu mai conta că nu vorbeam perfect limba germană.
Eram acolo.
Împreună cu ei.
Și pentru câteva ore am uitat că suntem turiști.
Un vis frumos la capătul unei săptămâni
Privind în urmă, săptămâna petrecută în Gamburg a fost mult mai mult decât o simplă perioadă de cazare.
A fost o experiență.
Am văzut locuri frumoase.
Am fotografiat.
Am filmat.
Am cunoscut oameni.
Am mâncat bine.
Am băut bere.
Am descoperit sate și orașe.
Am văzut câmpuri și dealuri.
Am văzut căprioare.
Uneori ne tăia calea câte o veveriță.
Deasupra mașinii a planat o bufniță.
Iar șoimii și vulturii dădeau târcoale deasupra câmpurilor.
Poate-poate vedeau vreun biet șoricel de câmp pentru un prânz copios.
Toate acestea au făcut parte din săptămâna noastră.
Iar Gamburg a rămas în urmă ca un loc liniștit.
Un loc în care am simțit că timpul merge puțin mai încet.
Mulțumim, Frau Renate și Herr Helmut
La sfârșitul acestei perioade vreau să le mulțumesc gazdelor noastre.
Frau Renate și Herr Helmut.
Pentru ospitalitate.
Pentru răbdare.
Pentru povești.
Pentru fotografii.
Pentru conversații.
Pentru felul în care ne-au făcut să ne simțim.
Am întâlnit oameni primitori în călătoriile noastre.
Dar familia aceasta ne-a rămas în suflet.
Am văzut o familie apropiată.
Unită.
O familie care se ajută.
Care păstrează tradițiile.
Care se întâlnește.
Care cântă.
Care petrece împreună.
Și care pare să aibă încă acel sentiment de comunitate pe care îl întâlnești din ce în ce mai rar.
Pentru noi, Gamburg a fost o oprire.
Dar și o amintire.
Poate chiar un vis frumos.
Iar când am plecat spre următoarea noastră destinație, am știut că vom privi înapoi cu drag la această săptămână.
La Gamburg.
La castelul de pe deal.
La valea Tauberului.
La liniștea satului.
La oamenii pe care i-am întâlnit.
Și la toate acele lucruri mici care nu apar în niciun ghid turistic.
Dar care, până la urmă, fac o călătorie să fie cu adevărat a ta.
