No Comments
- Portret de calatorie -

…Ma indoiesc chiar si de mine, sincer sa fiu.

Din experienta avuta in acea zi, am invatat ceva…

Cei care cititi, trageti singuri concluzia

Nimeni nu a fost in Rai sau chiar daca a fost, nu s-a intors ca sa spuna cum este acolo. Fiecare isi imagineaza, ca este un loc frumos, cu verdeata, liniste si pace, mai pe scurt „o lume buna”.

Drumul spre satul Alun (din Tinutul Padurenilor) lung de aproximativ cinci kilometri, pavat cu marmura (bolovani), trece pe langa o fosta cariera de marmura. In satul aproape parasit, se afla Biserica de Marmura (iar ca sa ajungi la ea, musai trebuie sa parcurgi si Drumul Marmurei). 

Chiar daca peisajul pare a fi o copie a Raiului (sau a ce-si imagineaza fiecare a fi RAI), este o adevarata aventura sa ajungi la Alun, fie ca-i vara, fie ca-i iarna.

Ajungi aici, dupa ce iesi de pe drumul „principal”, eu, venind dinspre Ghelari-Poienita Voinii. Drumul (tip off-road), neasfaltat, nu m-am incumetat sa-l parcurg cu masina (lasand-o la marginea lui la aproximativ 3 km de mers pana la sat), dupa care am luat-o la pas, spre locul cu pricina.

Cand privesti in zare, ai impresia ca nu este cine stie ce de mers, dar realitatea s-a dovedit a fi alta, date fiind si conditiile de afara: vara, soare, caldura mare, iar copaci unde sa te poti adaposti, erau foarte rari, neavand unde sa-ti tragi sufletul, sa iei o gura de apa, dupa care sa mergi mai departe. Peisajul este unul edenic.

Daca privesti de jur imprejur, zici ca-i murit si ai ajuns in Rai (cu toate ca nimeni nu s-a’ntors de acolo sa spuna cum este). In afara de propria-ti respiratie, bataile inimii… si cate-o picatura de transpiratie care tulbura linistea, precum vuietul unei cascade, cand lovea vreo piatra, se auzde zumzetul insectelor, ciripitul pasarilor, murmurul ierbii necosite mangaiata de adierea vantului, bataia aripilor unor pasari rapitoare care scrutau zarile din inaltul cerului (nu stiu ce erau, soimi, ulii…), care-si scosesera urmasii, cred, la lectii de zbor.

Drumul sclipeste in soare fiind unul de marmura. Un peisaj unic, cel putin in Romania, altadata o mandrie a intregului Tinut al Padurenilor (https://www.tinutulpadurenilor.eu/), ce a fost construit la inceputul anilor ’60, pentru ca material exista din belsug.

Mergand din ce in ce mai greu, parca drumul nu se mai termina. La un moment dat, se vede in zare o masina ce cobora pe drumul pietruit, de ai fi zis ca are rotile patrate. Am facut cu mana sa opreasca, nestiind cine este inauntru.

Am vazut abia cand s-a apropiat de noi. O maicuta, era soferita! A oprit. M-am dus la ea si-am intrebat-o in gluma, daca „mai este mult pana departe”, la destinatia finala, satul Alun.

Ea mi-a raspuns ca aproape 1 km (ceea ce era putin, dar foarte mult in situatia de fata, mai ales pentru jumatatea mea). Nu a stat pe ganduri, si s-a oferit sa intoarca masina, sa ne duca ea.

Prima oara am refuzat, fiindu-mi rusine, si in acelasi timp, mi s-a parut ceva iesit din comun, ajutorul pe care ni-l oferea (adica sa intorci, si unde mai pui, pe un astfel de drum). 

A intors masina (o Dacia 1300… nu pot sa descriu starea in care se afla masina ei… troncanea din toate incheieturile, jur ca n-am vazut in viata mea o masina asa de rablagita, dar sa ma mai urc si in ea), ne-am urcat, si am luat in piept urcusul peste bolovanii care erau din ce in ce mai evidenti pe drum.

Din vorba-n vorba, ne-a povestit ca se ducea la Hunedoara sa o ia pe o alta maicuta, ce iesea din spital…

I-am spus ca noi suntem in concediu, ne-a povestit despre locuri, oameni, asezare, Biserica de Marmura, cariera de marmura de la marginea satului care era vestita, in trecut… de aici fiind dusa marmura chiar si pentru constructia Casei Poporului…

Ah, si inca un lucru, cam 20-30 de turisti vin aici intr-o luna, numarul ar fi mai mare, dar… drumul lasa de dorit.

Deasupra caselor parasite, cu fundatii construite din marmura, se vad impozantele turle ale manastirii din Alun.

Biserica era in renovare. Maicuta Filoteia (asa o chema), ne-a poftit inauntru. Nu ne-a lasat sa facem fotografii, decat afara.

Conditiile in care stau cele trei maicute (atatea sunt cu cea dupa care se ducea la spital), sunt mai mult decat modeste.

Tot ce si-au facut, este facut de ele… si ajutorul lui Dumnezeu dupa cum ne-a spus. Drumul acesta il face frecvent, indiferent de anotimp (va dati seama cand ninge sau ploua cum este).

Aici, cel mai bine ajungi ori cu un elicopter, ori cu un 4×4… La intoarcere, s-a oferit sa ne ia tot ea, sa ne lase la masina… lucru pe care l-a si facut. Ce pot sa spun? Ca Dumnezeu nu doarme.

Atunci cand te astepti mai putin, atunci El te ajuta, iti da un semn, te scoate la liman. I-am rugat de sanatate, si i-am multumit de mii de ori. Mi-a raspuns ca oricine ar fi facut la fel.

Ma indoiesc (chiar si de mine, sincer sa fiu). Din experienta avuta in acea zi, am invatat ceva… Cei care cititi, trageti singuri concluzia.

Lasă un răspuns