Weikersheim, castelul și grădinile lui aveau să fie următoarea noastră oprire după prima zi în care descoperisem cel dintâi loc al Drumului Romantic, .
Nu știam încă faptul că micul oraș avea să ne ofere una dintre cele mai frumoase experiențe ale călătoriei.
Weikersheim – un castel, o grădină și o lume desprinsă dintr-o altă epocă
Weikersheim nu este un oraș mare. Și poate tocmai de aceea farmecul lui este atât de puternic. În schimb Weikersheim, castelul și grădinile lui sunt cu totul aparte.
Nu ai senzația că ai ajuns într-un loc construit pentru turismul de masă. Totul pare mai așezat, mai liniștit, mai aproape de ceea ce trebuie să fi fost odinioară, un mic oraș din această parte a Germaniei.
O scurtă plimbare prin Weikersheim
Înainte de a merge la castel am hotărât să facem o mică incursiune prin centrul orașului.
Am vrut să vedem mai întâi Weikersheim așa cum este el, nu doar celebrul său castel.
Am ajuns în piața istorică. Aici clădirile vechi formează un decor aproape teatral.
În mijlocul pieței se află fântâna rococo, iar în jurul ei se ridică vechea arhitectură a orașului.
Casele impunătoare cu fațadele lor atent păstrate îți dau impresia că timpul a trecut pe aici cu mai multă discreție.
Am făcut fotografii aproape la fiecare clădire care ne-a atras atenția.
Nu trebuia să căutăm foarte mult.
La Weikersheim frumusețea este chiar în fața ta.
Am trecut pe lângă vechea primărie, apoi ne-am îndreptat spre Kornbau, clădirea istorică în care astăzi se află Tauberländer Dorfmuseum – muzeul satului și al vieții rurale de altădată.
Muzeul păstrează obiecte care spun povestea vieții de zi cu zi din această regiune: mobilier, unelte, haine și lucruri care ne amintesc cât de diferită era viața oamenilor cu doar câteva generații în urmă.
Nu am intrat să-l vizităm. Nu știu dacă am pierdut ceva…
Am ajuns apoi la Gänsturm, vechiul turn al orașului construit în jurul anului 1320 care făcea parte din sistemul de apărare al localității. A fost grav avariat în 1945 dar a fost reconstruit ulterior, inclusiv cu acoperișul său baroc caracteristic.
Ne-am plimbat și am fotografiat.
Apoi am ajuns la biserică.
Și ea merită văzută.
Nu este genul de construcție care te impresionează doar prin dimensiune. Este frumusețea aceea a bisericilor vechi în care fiecare detaliu pare să aibă o poveste.
După această scurtă plimbare prin oraș, ne-am îndreptat spre ceea ce venisem de fapt să vedem. Castelul.
Schloss Weikersheim – reședința familiei Hohenlohe
Castelul Weikersheim este legat de familia nobiliară Hohenlohe.
În 1586 contele Wolfgang II von Hohenlohe a preluat reședința din vechiul castel cu șanț, și a început transformarea ei într-un palat renascentist. Construcția nouă cu planul său neobișnuit în formă de triunghi avea să devină una dintre cele mai importante reședințe ale familiei.
Privit din exterior castelul impresionează prin proporții și fațada sa.
Dar adevărata surpriză avea să fie în interior.
Am așteptat să se formeze grupul pentru vizită.
Eram doar câteva persoane.
Printre noi se afla și un alt cuplu, din Italia.
Noi eram singurii vizitatori din afara Germaniei, în afară de ei.
Mi s-a părut interesant.
Eram într-un loc atât de frumos, dar încă destul de puțin aglomerat de turiști din alte țări.
Ghida ne-a înmânat un dosar cu câteva pagini unde erau descrise cele ce aveam să le vedem de-a lungul vizitei. Textul era în limba engleză, și trebuia să fiu atent la el. Nu prea ne-a fost de ajutor. În mare parte am apelat la un translator din limba germană în română. Traducerea a fost foarte bună, am salvat-o, și cu ce m-am mai documentat am reușit să scriu acest articol.
Și poate că tocmai asta ne-a făcut să ne bucurăm și mai mult de vizită.
Prin încăperile în care a trăit familia nobiliară
Dincolo de zidurile și fațadele impunătoare ale castelului am descoperit și încăperile în care viața de zi cu zi a familiei nobiliare se desfășura într-un cadru cu totul aparte.
Am trecut prin salonul istoric din aripile rezidențiale, o încăpere în care mobilierul, tapiseriile, picturile și decorațiunile păstrează atmosfera unei epoci în care eleganța era parte firească din viața de zi cu zi.
Apoi am ajuns în camera de zi sau salonul rezidențial. Aici atmosfera era mai intimă. Nu mai aveam sentimentul că ne aflăm într-o încăpere destinată marilor ceremonii, ci într-un spațiu în care familia și oaspeții săi puteau sta la povești, să se relaxeze sau să-și petreacă timpul.
Am privit mobilierul, țesăturile și obiectele decorative și m-am întrebat cum trebuie să fi fost o seară petrecută aici în urmă cu mai bine de trei sute de ani. Fără televizoare, fără telefoane, fără agitația lumii de astăzi. Doar oameni, conversații, muzică, jocuri și lumina lumânărilor.
Camera de zi sau salonul rezidențial
Aici atmosfera era mai intimă. Nu mai aveam sentimentul că ne aflăm într-o încăpere destinată marilor ceremonii, ci într-un spațiu în care familia și oaspeții săi puteau sta la povești, să se relaxeze sau să-și petreacă timpul.
Era partea mai intimă a castelului, cea în care noblețea nu se mai arăta prin măreția unei săli de ceremonii, ci prin felul în care era amenajat spațiul în care oamenii trăiau.
Hauptgemach, camera principală
Aici am găsit atmosfera elegantă, dar în același timp intimă a Hauptgemach-ului, una dintre încăperile de reprezentare ale prințesei Elisabeth Friederike Sophie. O încăpere destinată vieții de curte, conversațiilor, jocurilor și momentelor de relaxare.
Tapiseria de pe perete a fost realizată la manufactura din Schwabach și a ajuns la curtea de la Weikersheim între 1709 și 1713. Unele dintre tapiserii se află aici de peste 300 de ani. Interesant este că decorul tapiseriilor și cel al mobilierului tapisat au fost gândite împreună, anumite motive regăsindu-se atât pe țesături cât și pe mobilier.
Rittersaal – sala în care vânătoarea a devenit artă
Am intrat în Rittersaal – Sala Cavalerilor.
Și aici, sincer am rămas impresionați.
Sala are aproximativ 40 de metri lungime, iar tavanul din lemn este o adevărată demonstrație de măiestrie. Nu este susținut de coloane în interior, ci este suspendat de structura acoperișului.
Dar nu dimensiunea este cea care te cucerește prima dată.
Ci tavanul.
Privind în sus descoperi o succesiune de picturi colorate.
Scene de vânătoare.
Păduri, animale, vânători, mișcare.
Picturile au fost realizate în anii 1601–1602 de Balthasar Katzenberger din Würzburg și fiecare casetă a tavanului spune propria poveste.
Dar sala nu se oprește la picturile de deasupra.
Pe pereți apar animale realizate în stuc pictat, tridimensionale și aproape vii.
Și printre ele se află ceva la care nu te-ai aștepta să găsești într-o sală de vânătoare dintr-un castel german: un elefant.
Elefantul este una dintre cele mai neobișnuite apariții ale sălii.
Și tocmai acest animal exotic îți amintește că lumea pe care o vezi aici nu era doar o lume a vânătorii din pădurile Hohenlohe.
Era și o lume în care nobilii colecționau povești, imagini și reprezentări ale unor animale pe care cei mai mulți oameni ai vremii nu le văzuseră niciodată.
Pentru Wolfgang II, vânătoarea era și un simbol al statutului și puterii. Iar sala trebuia să transmită exact acest lucru.
Privești tavanul, pereții, animalele, șemineul monumental și îți dai seama că nimic nu a fost făcut întâmplător.
Totul trebuia să spună: aici locuiește un om puternic.
Un tavan care ascunde mai mult decât scene de vânătoare
Un alt lucru interesant este că unele dintre imaginile de pe tavan conțin aluzii la pasiunea lui Wolfgang II pentru alchimie, considerată atunci o formă timpurie de cercetare a naturii.
Asta mi-a plăcut foarte mult.
Pentru că privind sala, ai impresia că vezi doar o colecție extraordinară de scene de vânătoare.
Dar dacă privești mai atent, descoperi că în spatele imaginilor există și alte mesaje.
Castelul începe să semene cu o carte.
O carte în care pereții, tavanul și sculpturile vorbesc.
Turul ne-a purtat apoi prin mai multe încăperi ale castelului.
Fiecare are propria personalitate.
Am trecut prin camere elegante, cu mobilier, decorațiuni și elemente care păstrează atmosfera reședinței nobiliare.
Una dintre încăperi care mi-a atras atenția a fost Cabinetul Oglinzilor, un spațiu mult mai intim și mai rafinat decât monumentalul Rittersaal.
Începând cu începutul secolului al XVIII-lea, castelul a primit noi decorațiuni, iar contele Carl Ludwig von Hohenlohe-Weikersheim a adăugat elemente care reflectau gustul epocii sale.
În Sala Cavalerilor au fost adăugate chiar și panouri care prezintă palate și grădini europene, inclusiv locuri pe care Carl Ludwig le vizitase în tinerețe.
Cu alte cuvinte, lumea pe care o văzuse în călătoriile sale a fost adusă înapoi în propria reședință.
Dar adevărata surpriză era afară
După ce am terminat vizita în interior am ieșit în grădină.
Și atunci am înțeles că palatul nu poate fi povestit fără grădina lui.
Grădina barocă de la Weikersheim este spectaculoasă.
A fost amenajată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, la inițiativa contelui Carl Ludwig von Hohenlohe-Weikersheim și a soției sale, Elisabeth Friederike.
Carl Ludwig văzuse în călătoriile sale grădinile franceze și, începând din jurul anului 1708, a vrut să creeze la Weikersheim propria versiune a unei grădini baroce inspirate de modelul francez.
Rezultatul este o grădină geometrică, ordonată, simetrică, în care aleile, parterele, fântânile, sculpturile și palatul se completează reciproc.
Totul pare calculat la milimetru.
Dar în același timp, grădina nu este deloc rece.
Are culoare. Are apă. Are flori. Are statui. Are surprize. Și are… pitici.
Piticii din grădina unui conte
La prima vedere când auzi „piticii din grădina castelului”, te gândești probabil la micile figurine de ceramică pe care le vezi astăzi în grădinile oamenilor.
Dar aici povestea este cu totul alta.
Zwergengalerie, Galeria Piticilor, este una dintre cele mai neobișnuite și celebre părți ale grădinii.
Cele 16 figuri reprezintă personaje asociate curții contelui, în ipostaze și roluri diferite. Ele au fost realizate la începutul secolului al XVIII-lea, iar 14 dintre ele sunt documentate ca fiind realizate în 1711–1712 de sculptorul Johann Jakob Sommer și atelierul său.
Și aici apare un detaliu foarte interesant.
Mult timp au fost considerate caricaturi ale membrilor curții.
Dar sursele oficiale spun că nu este sigur că sunt portrete ale unor persoane reale.
Mai degrabă ele reprezintă tipuri și personaje ale lumii de la curte.
Un vânător.
Un bucătar.
Un consilier.
Un bufon.
Oameni cu diferite meserii și poziții.
Apollo, Venus, Diana și lumea zeilor
În grădină sunt aproximativ 75 de sculpturi baroce, iar programul lor este mult mai amplu.
Apar zei și personaje din mitologia greacă și romană.
Apollo.
Diana, zeița vânătorii.
Venus.
Mercur.
Saturn.
Marte.
Sunt reprezentate și anotimpurile, elementele și planetele.
Pentru oamenii acelei epoci aceste statui nu erau doar decorațiuni.
Ele transmiteau mesaje.
Puterea, frumusețea, înțelepciunea, războiul, timpul, natura, ordinea universului – toate puteau fi reprezentate prin mitologia antică.
Iar conducătorul baroc se putea asocia simbolic cu zeii și eroii antichității.
În cazul lui Carl Ludwig, grădina devenea astfel nu doar un loc de plimbare, ci și o declarație despre lumea în care el considera că trăiește.
Grădina care pare că nu a îmbătrânit
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost însă starea în care se află astăzi grădina.
Aleile sunt perfect ordonate.
Gardurile vii sunt tunse cu mare precizie.
Florile sunt dispuse după planuri istorice.
Fântânile și bazinele completează geometria.
Iar în capătul grădinii se află Orangeria, care în trecut adăpostea plantele valoroase în timpul iernii și care astăzi formează un fundal spectaculos pentru întregul ansamblu.
Este una dintre acele grădini în care ai senzația că nu doar vizitezi un monument.
Intri într-un tablou.
Și poate că acesta este motivul pentru care am făcut atât de multe fotografii.
La fiecare câțiva metri se schimba perspectiva.
Palatul apărea printre arbori.
O statuie se ivea dintre flori.
O fântână reflecta cerul.
Orangeria închidea perspectiva.
Iar în spatele tuturor acestor lucruri se întindea liniștit peisajul din Tauberland.
O lume care a rămas în urmă
La finalul vizitei privind din nou spre castel, m-am gândit cât de diferită trebuie să fi fost viața aici în urmă cu trei sute de ani.
Contele și familia sa se plimbau prin aceeași grădină.
Priveau aceleași statui.
Se opreau lângă aceleași fântâni.
Intrau în aceleași camere.
Poate că oamenii care lucrau la curte treceau pe lângă aceiași pitici de piatră.
Iar astăzi noi mergem pe aceleași alei și încercăm să ne imaginăm cum arăta lumea lor.
Diferența este că noi avem aparatul foto.
Ei aveau pictorii.
O lume care a rămas în urmă
Când am plecat din Weikersheim, mi-am dat seama că micul oraș ne oferise mult mai mult decât ne așteptam.
Am venit pentru castel.
Dar am descoperit și orașul.
Piața.
Biserica.
Turnul.
Casele.
Muzeul.
Apoi castelul.
Rittersaal-ul cu tavanul său pictat și animalele de vânătoare.
Elefantul care pare să nu aibă ce căuta acolo și tocmai de aceea îți rămâne în minte.
Camerele elegante.
Și mai ales, grădina.
O grădină în care Apollo și Venus stau alături de pitici, în care zeii antichității se întâlnesc cu personaje ale curții și în care geometria barocă a fost păstrată cu o grijă extraordinară.
Poate că acesta este farmecul adevărat al Drumului Romantic.
Nu știi niciodată ce te așteaptă după următoarea curbă.
Uneori este un oraș medieval.
Alteori o biserică.
Un castel.
O grădină.
Sau cum am descoperit la Weikersheim, o întreagă lume care a rămas ascunsă în spatele zidurilor unui mic oraș din valea Tauberului.
Și noi am avut norocul să o descoperim.
Următoarea oprire aveam să o facem la Bad Mergentheim, la Castelul Ordinului Teutonic.
